Pe carari intre coline

Initial nu am vrut sa merg. Ma gandeam, desi nimeni nu a spus asta vreodata, ca este un lac artificial, betonat, cu apa murdara, plina de alge, urat mirositoare.
Dar am cam fost luata pe sus, fara drept la replica, asa ca m-am conformat. Un pic bosumflata, bineinteles.
Ne-am urcat in masina, iar Adi a insistat sa mearga cu bicicleta, doar sunt vreo sase kilometri pana acolo. Asa ca am mers mai incet ca sa-l avem sub ochi, desi cateodata mai disparea, facandu-mi inima sa bata repede, facandu-ma sa alung din minte fel si fel de scenarii demne de un film horror.
Am iesit din sat si am intrat in satul urmator, Vultureanca, pe nesimtite. Practic sunt cam legate satele intre ele.
Imediat ce iesi din Vultureanca ( si-s cateva case doar), intri in judetul Arges pe drumul "interjudetean". In fapt mai mult o ulita, mai lata ce-i drept.
Am mers si am mers si ma gandeam iritata: cine a spus, mai nene, ca sunt numai sase kilometri?! Drumul din fata noastra era lung, serpuit, plin de praf, cu gropi si parca nu se oprea nicaieri. In stanga se vedea o padure, in dreapta aveam campuri lucrate cat vezi cu ochii. In departare se vedeau muntii.
Ma uitam la copilul meu care mergea pe bicicleta in fata noastra si-l vedeam fericit. Asa ca am lasat bosumflarea la o parte si am incercat sa ma bucur de plimbare.
La un moment dat, am vazut ca drumul se apropie de padure si m-am bucurat. Iubesc padurile, la fel ca si muntii.
Drumul era acum aproape lipit de padure si in zare am vazut ca in curand vom intra in ea. Din cand in cand, cate o groapa ne facea sa topaim in masina, balansandu-ne ca un "hopa-mitica" ( niciodata nu mi-a placut jucaria asta, imi parea a fi extrem de infioratoare).
In curand am intrat in padure. Am deschis toate geamurile lasand sa intre in masina un aer tare si foarte curat, ciripituri, triluri si cantece de pasari voioase si fericite.
Copacii foarte inalti, foarte sanatosi, de un verde inchis si curat creaza o atmosfera de basm. In momentul ala il invidiam pe Adi. Drumul este perfect pentru bicicleta.
Lucian a lasat masina sa mearga din inertie si din cauza frumusetii pe care tocmai o parcurgeam, dar si din cauza gropilor pline de apa.
Padurea era extrem de frumoasa si maiestoasa, facandu-ne sa vorbim in soapta. Nu-mi mai saturam ochii de atata frumusete.
La un moment dat, la o rascruce de drumuri forestiere, apare din neant o casa. Dar ce casa! Cumva de moda veche, dar destul de actuala, cu un lux oarecum la vedere. La intoarcere aveam sa aflam ca aceasta fusese una din casele de vacanta ale familiei Ceausescu, ca aveau si pista pentru elicopter acolo, undeva ascunsa. O gradina frumoasa si ingrijita de cei care au in administrare casa se lasa vazuta din drum.
Am trecut de acea casa si ne-am continuat drumul. Urma o portiune buna, fara gropi, cu nisip batatorit.
In curand am iesit din padure si am virat stanga pe un drum facut de carute. In peisaj apar colinute lucrate si cultivate cu porumb, grau si ovaz, care se terminau brusc langa padure.
Ne-am continuat drumul pe acele colinute. Masina a ramas de vreo doua ori blocata in noroaie, facandu-ne sa ne dam jos direct in balti si ajutand-o sa se miste. Pe marginea drumului sunt flori de camp si macesi infloriti. Drumul serpuieste intre colinute si cateodata pareau ca acestea ne inghit, nemaivazand altceva decat pe ele.
Apoi, brusc, s-au dat la o parte si ne-au lasat sa vedem ceea ce am cautat.

Lacul Mozacu, scopul calatoriei noastre!
Desi norii par a fi amenintatori, vremea a fost perfecta. Nici frig, nici cald, fara un soare care sa ne moleseasca.
Lacul este populat cu pesti, cu rate si alte pasari iubitoare de apa. Pe colinele inverzite se vedeau cateva vaci la pascut. Undeva, mai departe, isi iteau acoperisurile casele din Mozaceni, un satuc. Aerul umed si foarte curat, linistea netulburata decat de vocile noastre, ne-au facut sa ne promitem ca in curand vom reveni aici.
Am cules coada soricelului si cateva flori de camp, ne-am bucurat de tot ce vedeam acolo, ne-am bucurat ca eram impreuna.
Dupa cateva ore bune, dupa-amiaza tarziu, am luat drumul de intoarcere spre casa, avand grija sa nu ramana nimic acolo care sa aduca aminte ca oamenii au luat o masa in aer liber. Locul trebuie lasat asa cum e gasit.
Pe drum, desi masina a mai ramas o data intepenita in noroi, iar o roata a ei m-a pictat intr-un mare fel, trecand iar prin acea padure atat de frumoasa, am gandit ca de fapt locul asta asa ar trebui sa fie.
Salbatic, cu drumul neasfaltat, plin de gropi inundate la fiecare ploaie.
Cat mai inaccesibil pentru cel mai mare pradator al lumii asteia.