Nu am cantarit-o, ca n-am avut cu ce, dar la ochiometru pare in jur de 400, maxim 500 gr.
A crescut in lotul de rosii pe care spuneam ca l-am lasat sa creasca asa cum au vrut ele, nu le-am facut altceva decat sa le ud. Si cam asa arata frumusica.
Frumoasa, a? Da, si mie imi place. Problema e ca are un paznic, ( ca-n povestile cu zane)...mare, urat si cu multe picioare.
Imi e frica de paienjeni. O frica d-aia morbida. Nu conteaza ca-s mici sau mari, imi e frica de mi se ridica paru`-n cap. De mica mi-a fost frica si de-a lungul timpului, mi s-a facut si mai frica, daca pot spune asa.
Lucian stie lucrul asta si cand l-am rugat sa ia frumusica de acolo, mi-a spus sa o iau eu ( face asa ca sa imi pot invinge frica, numai ca nu prea are succes mereu). Degeaba l-am rugat si m-am pisicit pe langa el, a zis nu! si gata, m-a lasat sa ma descurc singura.
Si stau eu si ma gandesc cum sa fac, pentru ca n-aveam de gand sa o las acolo. Si-mi vine o idee, sa iau un bat lung, foarte lung, in cazul in care cumva dihania o ia pe el in sus sa am timp sa-l arunc.
Gasesc un bat lung, cam subtire, da` altul n-am gasit si de la o distanta aproximativa de un metru si ceva, doi, incerc sa ridic vrejurile si sa trag rosia spre mine. Numai ca acolo e haos, vrejurile sunt groase si intortocheate, batul e subtire si nu prea am sustinere.
Si incerc si incerc si incerc. Numai ca dihania simte ceva si incepe sa se miste. Cum facea cea mai mica miscare, aruncam batul cat colo si saream trei pasi in spate. Cred ca am facut figurile astea de cel putin 10 ori.
Pana la urma mi-am adunat tot curajul necesar, m-am pus pe burta si am intins mana, incet-incet, cu ochii numai pe dihanie si am apucat-o bine pe frumusica. Si am luat-o!
Nu mai conteaza ca tot restul zilei am avut impresia ca umbla paienjeni pe mine si m-a mancat pielea de-mi venea s-o rup, am invins bestia!
