Discutie despre vremuri si vreme

06.00 dimineata, Lucian si cu mine eram in fata solarului, pregateam comenzile.
Subiectul discutiei la ora aia: care-s mai buni gradinari, bulgarii ( el ) sau sarbii ( eu ). Fiecare aduceam argumente, nici unul nu voia sa lase de la el.
 - Frate, ma enervezi! incerc sa inchid discutia, pentru ca stiu ca n-am sanse de reusita cu el.
 - Buna dimineata, copii! aud in spatele meu, iar inima-mi sare pana-n gat. Ma intorc si vad un chip ghidus atarnat de gard.
Mos Gheorghe era, se uita peste gard la noi, cine stie de cand statea acolo.
 - Buna dimineata, nea Gheorghe, ii spuneam amandoi intr-un glas ca la scoala.
 - Duceti marfa la oras? ne intreaba el zambind.
 - Pai o ducem, daca tot se cere, ii raspunde Lucian zambind la randul lui.
 - Ia spune-mi, ti s-au innegrit rosiile? intreaba el curios.
 - Nu, ii zice Lucian mirat.
 - Tot s-a dus, ne spune cu amar in glas. Tot-tot-tot! Si-n gradina si-n solar e totul negru, praf facut.
 - De la atata ploaie? il intreb.
 - D-apai cum! imi spune. A plouat, mai taica, a plouat de ne-a saturat anul asta.
Dar eu am o filosofie, zice el sfatos, un an e bun, un an e prost. Anul trecut a fost bun, dar ma gandeam in primavara cand au inceput ploile, ca totusi e bine, ploua cand trebuie, poate filosofia mea nu e buna mereu. Da` uite ca asa e, na! Asta-i anu` prost. A plouat prea mult, prea multa apa...Tot e negru, se repeta. Rosiile s-au dus, ceapa s-a dus. Nimic nu mai e. Praful se alege de munca noastra! Si nu numai la mine, la toti e asa. Dar ai auzit de Cutare si Cutare si Cutare ca le-a inundat solariile si gradinile? Si acum mai e apa in ele, mlastina asa. Nimic nu mai au.
 - Am auzit, nea Gheorghe, ii raspunde Lucian incet, am auzit.
 - Da` pe tine te-a inundat si saptamana trecuta? intreaba el.
 - Da. Si saptamana trecuta a venit apa iar, nu multa, numa` in spate, putin.
 - Si nu au rosiile nimic? intreaba el.
 - Pai am scos apa cu galeata, nea Gheorghe, nu au stat mult sub apa. A mai crapat o gogonea - doua, au fost un pic pleostite, dar si-au revenit acum.
 - Inseamna ca n-a fost mare, concluzioneaza el.
 - Nu, nea Gheorghe, n-a fost mare, ii zice Lucian.
 - Asta-i bine, mai copii, sunteti mai feriti aici. Ei acolo nu sunt deloc.
 Imi aduc aminte cand eram copil, incepe el incet, nu erau asa probleme. Rosiile le puneam in camp si nu le mai punea nimenea arac, asa stateau pe jos si se intindeau. Si se faceau si bune erau! Acum stai si ai grija de ele, le legi, le copilesti, le musuroiesti, le sapi si le plivesti...si tot nu-i bine. Vine o boala si gata! Nu mai ai nimic.
 - Cum, nea Gheorghe, nu se puneau pe arac? Le lasau asa cazute in camp? intreb mirata.
 - D-apai cum, imi zice, crezi ca la CAP-uri statea cineva sa puna atatia araci pe campurile alea? N-avea nimeni timp de asta. Asa stateau si cresteau si rodeau bine. Ele, singure!
Da` mergeam la sapa la porumb. La asta ne duceam! Era greu pe soarele ala, dar era si frumos. Mai vorbeam, mai radeam, ne mai luam la intrecere cateodata. Tot sa nu te plictisesti, rade el. Si la masa ne puneam toti la un loc ce aduceam si mancam cu totii si radeam si povesteam. Era frumos.
Da` acu`, povesteste el cu ochii in solar, fara tinta, nu mai e asa. Acu` sunt boli, sunt ploi acide, numai rele. Si numai noi am facut asta, numai noi...
Tacem. Ce sa-i mai spunem? Are dreptate si stie ca are dreptate.
- Hai ca va las, copii, ne spune el mai inviorat, v-am tinut din treaba. Ma duc si eu, ca si eu am treaba mea, spune el indepartandu-se. M-as baga in gradina, dar nu-mi mai vine. Nu-mi mai vine deloc.
Totu`-i negru, tot-tot-tot, il mai aud departe, vorbind ca pentru sine.