Atunci cand uitarea este buna

Buna ziua! Eu sunt Iuliana si sunt o mare uituca :)!
Am mai facut eu cu ceva vreme in urma o postare despre asta. De atunci lucrurile nu s-au imbunatatit, din contra. Evident, nici nu cred ca or sa se imbunatateasca, asa ca m-am resemnat si m-am adaptat asa cum si cat am putut.
E neplacut sa uiti, iar cateodata chestia asta te pune in niste situatii extrem de stanjenitoare si neplacute. Dar uite ca zilele astea am descoperit ca uneori este bine sa se mai intample si asa. Poti avea surprize placute si poti invata cate ceva :).

Am inceput, impreuna cu Lucian, sa sapam, semanam, plantam, adica sa pregatim culturile din primavara. Cum spatiul nostru nu este mare, incercam sa cultivam fiecare bucatica de pamant libera.
De cele mai multe ori ne iese treaba asta, insa peste sezoane apar fel si fel de probleme cu culturile principale, fel si fel de chestii in general, iar unele parcele cultivate cu cine stie ce, se umplu de buruieni si apoi raman in uitare.
Rau, nu? Asa-i! Totusi...
Dupa cum spunem, ne-am apucat serios de treaba. Pe spatiul ramas necultivat din toamna in solarii, pregatim culturile de primavara. Evident, totul incepe cu o curatenie strasnica (strans plante uscate, sfori de legare, etichete si alte minuni ce mai raman din vara), apoi urmeaza sapatul si aranjatul pamantului, dupa care semanatul sau plantatul, dupa caz.
Intr-una din zilele trecute eram in unul din solarii si strangeam plantele uscate, ba cu mana, ba cu grebla, dupa cum era cazul.
La un moment dat, vad ceva verde. Prea verde si prea viu pentru coltul ala de solar. Dau putin pamantul la o parte din jurul frunzulitelor...

....ma uit atent la ele si nu-mi vine a crede. Sa fie ...? imi zic in gand neincrezatoare.
Si ma apuc sa sap mai serios in jurul lor.

Ei bine, da! constat cu bucurie si ma apuc mai tare de plantele uscate de deasupra lor.
Dupa ce am curatat locul acela se vedeau foarte multe frunzulite verzi ale morcovilor.
In timp ce ii scoteam din pamant, ma gandeam cand mama naibii i-am semanat acolo si cum am putut sa uit in halul asta de ei.
Apoi mi-am adus aminte ca prin iulie i-am semanat in ideea "uite, a mai ramas un loc gol, hai sa-l umplu repede si p-asta!", ca erau morcovi romanesti, tardivi, de toamna.
In scurt timp, i-am scos pe toti. Unii erau mai micuti, acolo unde mi-au cazut seminte cu ghiotura, altii erau marisori.

Ma gandeam cum de nu au inghetat, dar apoi mi-am adus aminte de stratul gros de buruieni uscate pe care le-au avut deasupra. Acele buruieni uscate au functionat ca o folie de agril, dar mai bine decat aceasta, protejandu-i foarte-foarte bine de inghet..

O parte din recolta surpriza

La final s-a adunat  o cantitate maricica de morcovi, spre marea mea multumire.


Cu ocazia asta am doborat si un mit: credeam ca pamantul nostru, care-i greu si lutos, nu poate produce radacinoase foarte multe si mari, dar uite ca s-a putut. Totusi, morcovii (sau eu?) au avut si putin noroc, fiind intr-un colt mai lasat din solar (acolo e o mica vale) apa s-a tot strans si au avut umiditate suficienta pentru a se dezvolta. Normal, daca-i ingrijeam, recolta era mult mai mare.

Asadar, iata cum uitarea asta nesuferita iti mai ofera si surprize placute din cand in cand. M-am simtit ca atunci cand gasesti ceva banuti intr-o haina veche si uitata :)).