Ridichea de iarna

Imi aduc aminte ca lui tataie la tara nu-i lipseau ridichiile negre de iarna. Fan ridichi de iarna era putin spus. Manca asa cu o placere reala radacinoasele astea, iar eu nu-mi puteam inchipui ce i-o fi placand la ele. Nu-mi placea nici gustul, mirosul nici atat.
Mereu ma indemna sa mananc si eu. "Ia, tataie, ca e bun!" era argumentul lui suprem, iar daca nici asa nu voiam sa gust, eram "capoasa ca ma-ta!".
Mi-am adus aminte la inceputul anului astuia de ele cand imi faceam planurile pentru culturile ce urmau. Mereu am in cap gradina lor, legumele lor, modul cum preparau conservele pentru iarna etc.
Cu toate astea in minte, anul asta am hotarat sa pun si eu ridichi de iarna. Am citit mult despre ele, despre proprietatile lor fabuloase si nici macar timpul lung pana la recoltare nu m-a dat inapoi. Nu am stat 3 luni dupa ele, dupa cum erau instructiunile, ci aproape patru. Nu mai conteaza acum, oricum le voi avea mereu.

Le-am semanat pe la sfarsitul lui iunie, inceputul lui iulie si au dat tare greu. Am pus ridichi rosii, albe si negre, iar cele albe erau lungi si rotunde.
Si ca-n bancurile cu prosti, cum pe cele albe le asteptam cel mai mult, taman alea n-au legat. Radacinile s-au lungit, erau cele mai pline de afide ( urasc chestiile astea extrem de paguboase! am ajuns de o iau razna cand le vad!) si intr-o zi frumoasa de toamna mi-au venit asa niste nervi pe ele, ca le-am scos si le-am dat la rate. Oricum erau un focar puternic de afide.
Asa ca am ramas cu cele negre si rosii.

Le-am ingrijit, le-am rupt frunzele cu afide, avand grija ca "miezul" frunzelor sa ramana neatins, le-am udat, am mai rascolit un pic pamantul din jurul lor, cat sa intre un pic de aer pe acolo, am mai descoperit si cate una - doua mancate de ele stiu ce:

 Si le-am asteptat sa creasca pana mi s-au lungit urechile ca la magari.
Dar iata ca a venit o buna zi si fura gata, iar eu pusa fata-n fata cu ele. Am scos vreo doua mai mici, le-am spalat, le-am curatat si dat pe razatoare.

Am pus un pic de sare, un pic de ulei, un strop de otet ( ca lamaie n-aveam). Am renuntat la piper ca mi s-au parut destul de picante si am mai aruncat in castron cateva fire de marar.
Salata la final nu am mai apucat s-o fotografiez ca prea imi ploua in gura, dar mai am o poza cu ea aproape gata, dar fara marar.

Tot ce pot sa spun este ca a meritat, iar tataie avea dreptate.
Bineinteles ca lui Adi nu-i plac, dar banui ca si cu el se va intampla ca si cu mine: trebuie sa mai creasca ca sa isi poata da seama de ce e bun, gustos si sanatos :).