luni, 24 octombrie 2016

Munca unui om

Am mai scris aici si aici cateva intamplari din copilaria mea de la Bolintin Vale. M-am oprit din a mai povesti pentru ca este un subiect delicat de cativa ani incoace. Mai exact de noua ani.
In tot ce-i legat de copilaria mea de acolo, tataia e prezent. Altfel nici nu ar avea cum. Iar eu, dupa atatia ani, nu i-am acceptat moartea si nu am acceptat locul unde este acum.
Dar sa trecem peste asta, postarea de fata se vrea una vesela si poate putin nostalgica.
Desi nu este o curte foarte mare, copil fiind si comparand cu curtea din Bucuresti in care locuiam, cea de la tara mi se parea uriasa. O sursa inepuizabila de chestii de descoperit, multi pomi in care ma cataram, vie mare in care ma puteam ascunde de matura mamaiei atunci cand faceam dracii (si ce le mai faceam...adica, mai subtil spus, nu am fost un copil cuminte si ascultator), iarba multa, pasari si animale, lanuri de porumb si miristi pe langa casa.
Verile plecam dimineata si ne intorceam mai pe dupa-amiaza rupti de foame, cateodata si cu hainele rupte, plini de praf si obositi. Mancam, ne incarcam bateriile si plecam iara. Dupa care ne mai intorceam seara, de obicei adusi de mamaie sau tataie, care plecau sa ne caute prin sat.
Casa bunicilor avea sobe cu plite pe care mamaie ne gatea fel si fel de minuni, langa care stateam sa ne incalzim iarna cand ajungeam acasa inghetati, iar pantalonii (din lana, foarte grosi, facuti de mamaie la andrele) stateau pur si simplu in picioare din cauza zapezii si ghetii pe care o aveam pe ei.


Acolo, in fata casei, in fiecare toamna tataie punea masa de lemn afara, mamaie scotea ligheanele mari folosite numai la conserve, iar ei stateau pe scaunele si tocau legumele din gradina, facand conserve pentru iarna. Iar eu mancam la rosii si ardei si beam zeama lasata de ele pana ma durea burta.
In casa este un hol mare, hol in care impodobeam bradul de Craciun. Imi aduc aminte ca-mi era asa de frig, holul nefiind incalzit, dar bucuria de a face bomboane de pom, de a aseza globurile de sticla in pom (in fiecare an spargeam cel putin unul, nu stiu cum reuseam, desi mamaie mereu ma avertiza sa am grija), de a lega mere de codite si apoi de a le agata pe cregile bradului, bucuria asta era atat de mare incat la un moment dat ma incalzeam cumva si imi era bine. Evident ca puteam intra oricand intr-una din camerele incalzite, dar nu se putea face pauza atunci cand impodobesti bradul, nu-i asa?
Cand eram mici-mici nu participam la impodobirea bradului. Pur si simplu ne trezeam intr-o dimineata si bradul era acolo in hol, mandru si impodobit.
Cand am mai crescut, mamaie ne-a luat cu ea si-l impodobeam impreuna, iar cand sora-mea era mica, ne-a venit si noua randul sa impodobim pomul in liniste, fara zgomot, in timp ce ea dormea, astfel incat sa-i vedem mutrita surprinsa dimineata cand vedea pomul.


Iarba asta multa si frumoasa se afla sub bolta de vie. In stanga, cum ne uitam in imagine, se afla randurile cu vie. Dar strugurii din bolta erau altfel, iar tataie ni-i pastra. Erau struguri pe care el ii numea "Tata vacii", un soi cu boabe mari, roz si foarte dulci.
Aici sub bolta aveam voie sa aducem copii si sa ne jucam cu totii. Imi aduc aminte ca aveam un joc, de fapt nici nu stiu daca era un joc, in care mai multi copii ne luam de mana, intr-un sir fiind asezati cu totii si ne invarteam. Din cauza rotirii prindeam viteza din ce in ce mai mare, iar.ideea era ca ultimul copil din sir, care era cel mai expus, sa reuseasca sa se mentina pe picioare cat mai mult, lucru deloc usor.
Ei bine, intr-o zi l-am adus la joaca si pe un baiat cam bataus, cam obraznicut si l-am provocat la acest joc, noi, restul copiilor, fiind vorbiti dinainte sa ne invartim cu toata forta, stiind ce ar putea pati. Voiam numai sa-l speriem putin ca sa ne lase in pace pe viitor.
Noi i-am propus, el a acceptat, noi ne-am uitat complice unul la altul stiind ce aveam de facut, ne-am luat de maini si am inceput sa ne invartim cu toata puterea noastra.
Prima tura a fost usoara, a doua tura a inceput sa mearga cu pasi mai mari, la a treia tura avea momente cand nu mai atingea pamantul cu picioarele, iar la a patra tura a inceput efectiv sa pluteasca peste florile de la marginea ierbii, urland cat putea de tare sa ne oprim.
E, dar nici opritul nu era usor, ca aveam viteza mare si depindeam unul de altul. Asa ca n-am mai apucat sa ne oprim, iar baiatul nostru a zburat prin peretele boltii si a aterizat direct in vie, urland cat il tineau plamanii. Ne-am luat o cearta de la mamaie, dar de atunci acel baiat s-a mai potolit cu noi.


Camera buna din fata :). Minunea minunilor, camera lucrurilor frumoase, camera in care nu prea aveam voie atunci cand eram copii.  In furiile adolescentei, cand aburii independentei ne dadeau tarcoale, aceasta a fost pe rand camera mea si apoi a lui Cri, fratele mai mic, nascut imediat decat mine. Dupa ce a trecut si aceasta perioada si noi ne-am luat locul in camerele folosite zi de zi.
In fiecare toamna tataie ne pastra cativa ciorchini din aceasta vie si ni-i dadea cand erau atinsi de ger si smochiniti. O adevarata delicatesa pentru noi, erau foarte, foarte dulci.


Gutuiul batran care facea fructe cam cum voia el. Intr-un an mai multe, in altul mai putine. Dar in fiecare an mamaie punea gutui in geam in camera mare (alta decat cea din fata. aici, in camera mare, sus pe sifonier punea cozonacii proaspat facuti pentru Craciun, nuci si piersici facute din aluat, atat de bune si pareau atat de adevarate colorate de ea, piscoturi si alte bunatati pe care le mancam in acea perioada. era o nebunie de mirosuri acolo: gutui, prajituri, aroma de nuca si vanilie, miros de cozonaci).

 

Tataie ne spunea mereu ca toamna trebuiesc lasate cateva fructe in pomi ca plata, altfel pomul se supara ca el nu are nici una, desi a muncit tot anul si a facut fructe. Asa ca la anul nu va mai face nimic. Iar eu le-am lasat :).



Livada cu pruni. Pe parcursul anilor, tataie a inlocuit prunii care se uscau sau erau prea batrani sau de care nu era multumit. Tin minte ca fix intre randurile de pruni din a doua poza avea un prun care crescuse inalt si subtire, putin cam stramb, dar care facea niste prune ciudate. Erau mari, cam de marimea unui mar mai mic, de culoare alba si foarte dulci. Facea foarte putine prune, erau ani in care nu facea deloc. Dar cand avea abia asteptam sa mananc o pruna sau doua din el. Era ca un ritual :). Tataie ne lua cu el langa prun, culegea doua fructe (obligatoriu cat mai apropiate ca dimensiune) si ni le dadea in acelasi timp mie si lui Cri (altfel putea iesi scandal ca mi-a dat mie prima sau ca i-a dat lui primul, ca pruna mea e mai mare si a lui mai mica... niste ofticosi eram amandoi :)!)
N-am mai vazut astfel de pruni, nici nu prea stiu cum se numesc, dar anul asta as vrea sa mergem la Indagra si poate gasesc acolo sa iau.


Nucii din curtea pasarilor. De cand ma stiu acolo au fost nuci. In primavara am luat si eu un pui si l-am plantat in curtea mea. S-a prins si-s tare bucuroasa.


Cel mai mult uram iarna cand ne punea mamaie sa spargem nuci! Atat de plictisitor mi se parea ca nu eram in stare sa fac mai nimic. Noroc cu tataie ca venea la masa langa mine si incepea si el sa sparga in timp ce-mi spunea povesti sau fel si fel de intamplari. Iar eu ramaneam cu gura cascata la el, cu o nuca in mana si ciocanul in cealalta si-l ascultam fara sa respir. Si nu stiu cum, dintr-o data nucile se terminau, iar eu puteam iesi afara la joaca.


Perele din perii astia se coc la sfarsit de octombrie. Sunt dulci, parfumate si zemoase. 


Continuarea locului de joaca de sub bolta.


Tufanicile lui mamaie. Intotdeauna i-au placut florile si intotdeauna au fost flori in curte.


Izma sau menta salbatica. Iarna, un ceai de izma facut la plita si baut langa ea, era una din placerile iernii.
Cam asta e turul facut prin curtea bunicilor. Vremea nu prea m-a ajutat sa fac poze frumoase, dar se poate vede pe unde e verde (de fapt, e peste tot acolo), se vad pomii, se vede cum tataie a organizat curtea, gradina, via, curtea pasarilor si animalelor. Se vede mintea lui organizata, se vede spre ce a tins, se vede ceea ce ne-a lasat.
Se vede munca de-o viata a unui om.


13 comentarii:

  1. Superb...Dintr-o data mi-am adus aminte de copilaria mea si am simtit o bucurie imensa, dar si o strangere de inima.Durerea anilor care trec prea repede, durerea ca au disparut de langa noi persoane dragi si durerea ca ai nostrii copii nu au simtit niciodata bucuria imensa a acestor lucruri simple.Felicitari pentru un articole superb!!!

    RăspundețiȘtergere
  2. Iuliana, fooarte emotionanta descrierea. Cred ca multi dintre noi ne regasim in povestea copilariei tale de la tara, eu una da!

    Esti oricum speciala ca gasesti timp si resurse sa scrii despre amintiri dragi si sa ne duci si pe noi inapoi in timp, printre amintirile noastre...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc. Nu mai scriu cum scriam inainte, nu mai am atat de mult timp sau poate s-au adunat atatea si nu mai stiu cum sa ma organizez.
      Ma bucur mult ca te regasesti in povestire. Ceea ce avem noi, cei care am copilarit la tara, mi se pare nepretuit si nu ar trebui sa se uite.

      Ștergere
  3. Răspunsuri
    1. Tataie ar merita un omegiu adevarat. Chiar ar merita. Aici sunt numai cuvintele si amintirile unei nepoate care-i duce dorul foarte, foarte tare. Atat de tare ca nici nu pot explica, dar cei care au trecut prin situatii de acest fel ma inteleg.

      Ștergere
  4. O poveste foarte frumoasa! Mi-a placut mult de tot.
    Asa erau si bunicii mei. Cred ca toti bunicii din vremea aceea erau la fel. Intotdeauna m-a uimit intelepciunea populara pe care de cativa ani incoace o contientizez din ce in ce mai tare. Asta aveau dumnealor. Si cat de gospodari erau, si cum au stiut ei (fara cursuri de parenting) sa ne formeze ca oameni, atat pentru noi cat si pentru societate. Mi-ai starnit nostalgii, m-ai facut sa zambesc si mi-ai adus aminte de bunicii mei de la tara. Multumesc, Iuliana!

    RăspundețiȘtergere
  5. Frumos!!!scris!gândit!frumos!!!si când te gândești ca atât rămâne dupa un om...ganduri frumoase,amintiri....ca de restul se alege praful daca nu esti acolo...Si celor care vin dupa-vorbesc de stranepoti si alte rubedenii tinere -când le povestesti despre ce ai trăit tu pe acele locuri se uita asa lung si cu indoiala in privire...si tu in afara de câteva poze si povesti nu prea ai cu ce sa-i faci sa trăiască frumusetea vremurilor trecute..

    RăspundețiȘtergere
  6. Buna seara.Felicitari,aveti un blig extraordinar de reușit.Emana liniște și transparentă.Se vede că va simțiți bine în pielea dumneavoastră.De vineri îl citesc încontinuu,mai am nițel si il termin.Imi pare rău că nu mai locuiesc în România,trageam o fugă până la d-voastra,legumele arată atât de sănătos,incat nu ma satur sa le privesc .Mult spor in continuare.Numai bine.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Buna seara si bun venit pe la noi :). Ma bucur ca asa este perceput blogul, asta imi doream.
      Poate intr-o vacanta sau ceva aveti timp sa veniti, noi suntem bucurosi de oaspeti.
      Multumesc. Toate cele bune,

      Ștergere