joi, 27 septembrie 2012

Despre omenie

Suntem mutati de ceva vreme in sat, dar si acum continuam sa ne miram si sa ne minunam de oamenii de acolo. Generalizez, pentru ca nu cred ca numai la mine in sat sunt asa, ci peste tot, asta cred ca e firea lor.
Am inceput apoi sa ne cunoastem vecinii, mai intai din vedere, apoi si pe vorbite. Mi se parea atat de aiurea ca un om sa-mi zambeasca la 7.00-7.30 dimineata, incat, recunosc, pe unii i-am banuit ca nu sunt in toate facultatile mintale. Chiar in dimineata asta, un mosulica, vecin de-al nostru, a iesit la poarta cand mi-a auzit masina, numai ca sa ma salute, sa-mi faca cu mana. L-am urmarit in oglinda si imediat cum am trecut, a intrat zambind in curte. Omul ala a iesit din curtea lui si si-a lasat treaba pentru un minut, ca sa ma salute pe mine. Nici nu stiu cum il cheama, il cunosc din vedere.
Apoi am inceput sa primim de la vecini cateva rosii, cativa castraveti ( Numai sa gustati, ca sa vedeti ca-s cele mai bune !), sfaturi multe, vorbe calde si frumoase, fiecare incerca, atat cat stia si cum credea ca e mai bine, sa-si dea o parere, sa ne ajute atat cat puteau.
Si atunci am realizat ca noi suntem salbatici! Noi, orasenii astia robotizati, setati pe drumul catre servici si inapoi catre casa, noi care stam inchisi in aia cativa metri patrati ai nostri, cu grijile pentru rate, pentru facturi, pentru intretinere, pentru...pentru...pentru... suntem salbatici in adevaratul sens al cuvantului. Poate ca o sa para dur ceea ce spun acum, dar e foarte adevarat. Nu mai zambim, nu mai ajutam pentru ca asa e omeneste, ci pentru un interes, nu ne intereseaza daca vecinul mai traieste sau nu, daca are ce sa manance sau nu.
Cam de o saptamana Lucian s-a apucat de constructia solarului. Toata curtea e plina de fel si fel de fieratanii, drepte, indoite, acolade etc. Evident, nu putea sa le aduca singur sau sa se descurce singur cu ele ( suprafata pe care facem solarul are 600 de metri patrati, intra o multime de fieratanii ). Si a gasit vecin cu care sa le aduca acasa de la fabrica de unde le-a cumparat. Acel vecin desi avea treaba, l-a ajutat.
Apoi a inceput sa sape gropile, sa le betoneze. Si au aparut vecini care l-au ajutat. A incercat sa plateasca oamenii, unii au luat banii, dar au spus ca mai vin sa ajute dar fara bani, altii au spus ca din prietenie si nu au luat bani, dar au baut o bere impreuna seara, dupa munca. Altii au venit si si-au dat cu parerea, cum sa faca mai bine, altii l-au invitat la ei sa vina sa vada alte solarii, ca sa stie cum sa-l construiasca pe al nostru.
Si nu am incetat sa ne miram, nici acum, de firea si caracterul acestor oameni. In fiecare dimineata imi incarc bateriile pentru noua zi ce incepe, pe langa privelistea frumoasa a muntilor, atunci cand vor ei sa se arate, cu zambetele oamenilor.
Oare cum am putut sta atat de mult in oras?

11 comentarii:

  1. Frumoooos! Dar adevărat?

    Poate mai spre interiorul țării să fie.

    RăspundețiȘtergere
  2. E foarte adevarat ce-am spus, Ilinca.
    Mai spre interiorul tarii...nu, nu suntem asa departe de Bucuresti, distanta e pana in 100 km.

    RăspundețiȘtergere
  3. Mi-a placut mult ceea ce ai scris. Poate ca se poarta asa si pentru ca va considera de-ai lor de-acuma.

    RăspundețiȘtergere
  4. Posibil sa fie si asta, sigur si tanti Ioana sa ne fi facut ceva reclama buna ( la toata lumea a spus ca suntem copii cuminti).
    Si mai e o chestie, pe la noi se practica mult " ia-ma nene", circula microbuze, dar daca oamenii vad " o ocazie", fac semn sa ii luam.
    Si oprim si ii luam, si eu si Lucian, eu in special iau copiii care se duc la scoala in satul vecin, ei au prioritate la mine in masina.
    Poate sa mai fie si asta un motiv.

    RăspundețiȘtergere
  5. sa stii ca si ia-ma nene-le e un motiv, pe piele proprie iti spun. luam cu noi o tanti, seara sotul ei ne aduce 2 l de lapte, luam un pusti, vine fratele lui sa ne ajute la cosit. prima data cand ne-au oprit niste vecini sa ne dea salata, ridichi, marar am fost socati. acum insa mi se pare in firescul locului, cum firesc mi se pare sa daruiesc de la prune (doar noi am avut in zona, in rest nu s-au facut) la geci impermeabile pe care nu le purtam.
    mai nou ne asteapta zilnic un pusti de 3 ani, cu zambetul pana la urechi, sa ne salute. cum vede masina rosie, cum incepe sa chiuie fericit.:)

    RăspundețiȘtergere
  6. Super tare pustiul, dragul de el :))))
    Noi inca nu stim pe cine luam in masina :), ca sa spun drept, mai ales eu care imi umplu masina cu copii, habar n-am ai cui sunt. E posibil sa fie si asta un motiv si eu m-am gandit la asta.

    RăspundețiȘtergere
  7. Da, ai dreptate, si eu sunt de parere ca noi orasenii suntem salbatici si ma enerveaza la culme. Intotdeauna am visat la tumultul vietii de la tara unde oamenii par sa nu aibe griji, deji poate au mai multe ca noi, doar ca ei stiu cum sa treaca peste ele mai simplu ca noi. Ei nu-si complica viata, ei traiesc, pentru ei si pentru cei din jur si impreuna cu cei din jur. Noi abia ne salutam vecinii. Abia daca ii cunosc, daramite sa mai si socializam. Pentru ca e atata interes in capul omului de la oras. Daca nu are nimic de castigat sau tu ai mai mult ca el nu prezinti interes. Cateodata va invidiez pe voi, cei mutati la sat, dar las' ca-mi vine si mie randu :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Absolut corect!
    Sigur iti va veni si tie randul, te inteleg perfect, am trecut prin asta.
    Dar in mod sigur, atunci cand iti doresti ceva cu toata fiinta ta, astfel incat incepi sa te si inchipui in/cu acel ceva, in mod sigur se va implini.

    RăspundețiȘtergere
  9. irina: dragii mei, am citit cu sufletul la gura postarea si mai apoi comentariile. am stat si am chibzuit bineee... si apoi m-am luminat:)
    asa este! cei de la tara sunt mai umani decat cei din marile orase, dar..... depinde de distanta....
    ce-am vrut sa zic!
    eu locuiesc de 4 ani intr-un sat la 12 km de un oras mare. zilnic in drumul meu spre serviciu imi umplu masina cu vecini, pe care ii las in diverse locuri... nu ca as astepta vren beneficiu din asta (ca doar oricum mergeam in oras), dar n-a venit nimeni la mine cu recompense. chiar mai mult as putea spune, cand am avut nevoie de mana de lucru nu au vrut sa vina( platiti, desigur ). si ma intrebam care-i baiul cu cei de la mine din sat. aici a fost iluminarea... distanta mica de oras le-a pervertit mintea. gandesc ca niste oraseni....
    cu toate acestea, nu regret nicio secunda ca am lasat mandrete de apartament din oras pentru casa de la tara.
    aseara, au venit la noi 2 copii din bergamo, intr-un schimb de copii intre 2 licee. si stiti ce mi-au spus? ca nu au vazut in viata lor (au 18 ani) cu apune soarele, deoarece au in fata geamului lor un ...bloc!
    chiar si numai pentru rasaritul si apusul soarelui merita sa te muti la tara!
    va pup si va doresc tot binele din lume!

    RăspundețiȘtergere
  10. Bine ai venit pe la noi, Irina!
    E chiar trist ceea ce ai povestit de cei doi copii.
    Iar despre influenta orasului, cred ca ai mare dreptate, 12 km nu-i distanta mare si am vazut si eu in alte sate care-s apropiate de Bucuresti acelasi lucru. Curti mici, inghesuite, betonate, pline cu casoaie care banui ca le inghit o gramada de bani si care ocupa trei sferturi din teren.
    Aici la noi nu e asa, curtile sunt mari, noi avem 2000 mp si e una din cele mai mici curti, cu iarba, dar cu ceva alei betonate pt acces.
    Dar au aparut si aici casoaie uriase, am inteles ca multi au fost sau mai sunt plecati in Spania, dar sunt si oraseni care si-au cumparat teren si si-au construit acele case.
    Numai bine iti dorim si noi si te mai asteptam :)!

    RăspundețiȘtergere
  11. ce frumos vorbesti, iuliana! si cata dreptate ai ....., din pacate. Alina-Galati

    RăspundețiȘtergere