Nimic special

De luni e frig tare-tare, il simt parca mai rau decat gerurile trecute. La fel animalele si pasarile.
Cainii nu prea mai ies prin curte, stau incovrigati fiecare in culcusul lui, pisicile cer disperate in casa, iar gainile si ratele nu mai ies din cotete decat sa manance si sa bea apa. Nu stiu care-i cauza, dar parca beau mai multa apa acum decat in vara.
Luni dimineata, cand am plecat la servici, pe strada am vazut un grup mare de baieti si barbati. Nu intelegeam ce e cu ei si ce vor, dar dupa ce ei m-au oprit razand, mi-au spus ca-s colindatori si asa-i obiceiul satului. Erau cu Iordanul sau cam asa ceva. Unul dintre ei avea un fel de cruce mare, iar altul avea o cruciulita si un manunchi de busuioc. I-am platit pe colindatori, iar cel care tinea cruciulita si manunchiul de busuioc mi-a atins usor capul cu acel manunchi si apoi masina. Am inteles ca ar aduce noroc.
Lucian mi-a spus ca au intrat cam in toate curtile si au colindat si am vazut si eu oamenii la poarta cum ii asteptau. Imi place tare mult ca se mai mentin obiceiurile si traditiile.
Dupa ce a trecut si sarbatoarea asta, totul a revenit la normal, s-a incheiat oficial sezonul de colindat.
Marti a fost Lucian la targ si iar am gasit un motiv de mirare. Targul este de fapt un teren ingradit. Si atat. Oamenii vin si-si aduc marfa acolo si platesc o taxa. Care nu stiu cat e, daca e mare sau mica, important e ca platesc acea taxa. Marti cand s-a dus acolo, nici macar zapada nu era data in acel perimetru. Iar oamenii isi faceau loc prin stratul destul de maricel de zapada. Lucian a intrebat pe cineva daca plateste taxa si cand omul i-a raspuns ca da, a intrebat de ce cei care au acel teren nu ofera niste conditii, adica macar zapada sa fie curatata. I s-a raspuns ca nu are cine si ca asa-i la tara.
Acelasi raspuns l-a primit si cand s-a dus sa spuna despre cel care ne-a omorat cainele. Asa-i la tara! La intrebarea lui daca la tara sunt alte legi, in sensul ca-n localitate se circula cu 50 la ora si nu cu 80, nu a mai primit nici un raspuns.
De ce oare nu inteleg ca au niste drepturi? Ei sunt blanzi, nu cauta cearta, dar am impresia ca sunt destui care profita de ei. Si nu e corect.

Am totusi speranta la copiii care acum sunt la liceu. Sa vada niste chestii, sa caute si sa se informeze. Au mai multe mijloace de informare decat au avut parintii lor. Chiar daca unii blameaza acesti copii ( adolescentii de azi ), blameaza invatamantul de la tara, eu am totusi speranta la ei.

Cateva pete de culoare

Nu mai stiu cand, intr-o buna zi cu siguranta, l-am insotit pe Lucian prin Hornbach sa-si ia una - alta. Imi place sa merg cu el acolo pentru ca il las la fieratanii, cabluri, suruburi etc, iar eu ma duc la flori si uite asa fiecare ne facem de cap acolo unde ne place.
Atunci am prins o oferta de 50% reducere la plante. Dar acele plante erau venite din retururi sau erau cam pe duca, nu aratau asa de bine. Printre altele am vazut o orhidee amarata, cam vestejita, cu o parte din frunze ciuntite, care mi-a atras atentia. Sunt lesinata dupa orhidee si dupa florile de primavara ( liliac, zambile, lalele etc ). Am stat si am analizat-o, am dat s-o iau, am pus-o la loc, dar cand m-a sunat Lucian sa-mi zica sa ma pregatesc ca el a terminat, m-am hotarat brusc si am luat-o. Parca ma implora sa o iau .
I-am luat pamant special, i-am luat ghiveci special si cand am ajuns acasa primul lucru de care m-am apucat a fost sa o mut in noua ei casuta.
Cum orhideele nu-s foarte pretentioase, dar au cateva cerinte de care trebuie sa tii cont, nu am avut atat de lucru la ea. Iar ea a fost atat de recunoscatoare si m-a rasplatit asa cum  a stiut mai bine .

 

Si pentru ca tot luasem pamant m-am apucat si de orhideea care o aveam deja si care facuse un  puiut. Radacinile puiului crescusera foarte mari, iar radacinile plantei mame iesisera din ghiveci. Puiul nu a intrat in ghivecele pe care le luasem, radacinile erau foarte lungi, asa ca am taiat o sticla de plastic de 2L, am facut orificiile pentru scurgere, am taiat legatura pe care o avea cu planta mama si am mutat-o in casa noua. 

Iar ele acum arata cam asa ( in stanga e planta mama, in dreapta puiul ).

Puiul.

Mama.

Tot atunci mi-am mai luat o planta, care habar nu am ce e pentru ca nu avea nici o eticheta cu numele, dar mi s-a parut tare haioasa. Poate stiti voi sa-mi spuneti.

Mairon

Asa cum va spuneam intr-o postare mai veche, cativa vecini s-au hotarat sa ne ia exemplul si sa-si faca si ei solar. Vineri a fost Lucian cu doi dintre ei la fabrica, i-a ajutat sa se descurce acolo, a luat legatura cu soferul care ne-a adus si noua teava acasa - un om tare cumsecade, a avut grija sa cumpere ceea ce le trebuia si nu ce le dadeau cei de acolo.
In timp ce era acolo ma suna incantat si-mi spune ca l-a gasit pe " fratele" lui Gore. Si ca vrea sa-l ia acasa.
Lucru cu care am fost de acord, normal. Lucian a hotarat sa-l cheme Mairon, dupa fabrica unde l-a gasit.
Toata ziua de vineri mi s-a parut extrem de lunga, voiam sa ajung acasa si sa-l vad.
Seara cand l-am vazut, m-a topit toata cu fata lui dragalasa.
Din pacate, nu arata asa de bine. A fost lovit, schiopata destul de rau cu un picior, era plin de urdori la ochi, iar pe fata are niste semne, ori a fost muscat, ori si-a prins capul in ceva .

Ii vedeti semnele de sub ochi? Si felul in care isi tine piciorusul ca sa-l protejeze?

De vineri pana duminica nu a facut altceva decat sa manance si sa doarma. I-am facut un culcus cald, i-am dat sa manance dupa voie ( la fel ca restul animalelor nu prea se da in vant dupa bobite, dar e lesinat dupa mancare gatita ), i-am dat sa bea lapte caldut, nu l-am deranjat, am lasat totul pe seama Mamei Natura.
Si nu am gresit. Pentru mine e incredibil sa vad cum se transforma animalele. Din fiintele triste, speriate care erau, incep sa-si arate dragostea si recunostinta, transformandu-se complet.
Acum Mairon e de nerecunoscut psihic, dar si fizic ( ca l-am facut patrat ). Si nici nu i-a trebuit mult timp.
Latra de mama focului ( ca doar acum e stapan in curtea aia ), se joaca, nu mai schioapata, alearga chiar si a inceput sa chinuiasca matoancele ( cele mici, ca de la cele mari isi cam ia cate una peste botic ).
Si-a schimbat pana si expresia fetei, iar azi dimineata ma tragea maraind de pantaloni si m-a dus pana la locul lui sa-mi arate castronul gol. Ii era foame.
Intr-un mod duios, dar dureros, ne aduce aminte de Gore. Are cateva apucaturi ca ale ei. Pana si felul in care incalica pe matoance si incepe sa le smotoceasca e la fel. Sau poate asa fac toti, dar nu stim noi inca.
Ursu l-a acceptat imediat, mi-a lasat impresia ca tot din dor pentru Gore. 
Am sa revin in cateva zile cu alte poze, ca sa vedeti transformarea.
E incredibil ce poate face un pic de mancare, un loc cald, o ingrijire buna si multa dragoste.