duminică, 5 august 2012
vineri, 3 august 2012
Fara nici o ordine - ganduri, vise si proiecte despre noi si viata la tara
Una din cele mai bune reguli ale familiei noastre este planificarea. Intotdeauna trebuie sa avem proiecte. In stadiu de schita, in stadiu de lucru sau incheiate.
La fel a inceput si marele proiect " Mutarea la sat". Motive au fost multe si nenumarate, dar in principal a fost faptul ca nu mai suportam aglomeratia, zgomotul si zapaceala din oras, dar si faptul ca voiam o schimbare in felul nostru de a fi, o schimbare a modului de viata. De fapt, un alt mod de viata. Un aer mai curat, o mancare mai sanatoasa. Si de ce nu, un spatiu mai mare pentru noi, dar si pentru copil.
Am cautat o casa cu o curte mare, in care sa incapa un solar maricel. Si am gasit-o.
Aici va fi solarul ( poza-i din primavara) . Din fata pana-n spate. Mare, solid, cu sistem de irigare prin picurare si folii de mulcire.
Ne-a convenit locul asta mare, asezarea curtii si o foarte usoara inclinare a terenului. Locul perfect pentru solar, credem noi.
In curand vom incepe constructia lui. Un lucru greu, marimea solarului va fi in jurul a 600 mp. Mare? Mic? Nu stiu ce or crede altii. Pentru noi e mare.
Nu ne speriem de munca grea, mai ales ca suntem invatati, pentru orice lucrusor pe care l-am dorit, am muncit amandoi ca nebunii. Asta e, nu suntem singurii, ca noi sunt o multime ( marea majoritate a oamenilor acestei tari ) care muncesc din greu pentru ceea ce-si doresc.
Dar important e ca am inceput. Si vom termina, intr-un fel sau altul. Vom produce numai legume fara chimicale, ingrasaminte, stropiri si mai stiu eu ce altceva.
Aici in sat, din cate am vazut si vorbit, oamenii au priceput si au inceput sa inceteze cu stropirile, azotul si altele. S-a stropit totusi contra manei, pentru ca vremea e asa cum e, plantele sufera, pamantul e crapat tare, de poti baga o palma in el. Nu am vazut asa crapaturi in pamant pana acum, or mai fi fost poate, dar nu am avut ocazia. Dar eu consider ca e un lucru bun ca nu-si mai baga singuri chimicale in propria mancare.
Cand am venit in sat ma asteptam, fiind asa departe de Bucuresti, sa nu gasesc picior de bucurestean. Sunt peste 20 de familii mutate din Bucuresti, marea majoritate tineri ca noi, care si ei fac naveta la oras. Au case frumoase si gradini ingrijite si le e bine. Mi-a placut ca marea majoritate a lor au pastrat casutele pe care le-au luat, le-au renovat, imbunatatit si locuiesc in ele.
Ma mai asteptam sa vad in sat carute si cai. Gresit! Toti au tractoare, mai mari, mai mici, cate unul sau doua. A! Si scutere! Nu prea mai sunt biciclete. Si mai au motocoase, motosape, motocultoare. Si imi plac lucrurile astea. Imi place sa vad oamenii cum evolueaza, cum isi fac munca si viata mai usoare.
Ceea ce ma termina aici sunt distantele (la Bucuresti toate erau aproape; toc-poc gata treaba, piata etc.) Distanta pana la magazin, distanta din spatele curtii pana-n fata curtii, distanta din casa pana la cotete. Magazine sunt suficiente, dar sunt in coltul strazii. Pana la coltul strazii am vreo 5-600 m :) . 500 dus + 500 intors...ie-te ce mod adevarat de mentinere a siluetei. Daca uit ca trebuia sa mai iau ceva...mai fa o data drumul, fata draga si desteapta!
Nici pana acum nu m-am invatat ca atunci cand am treaba in gradina din spate, sa-mi iau cu mine apa, tigari si toate sculele necesare. Am inca in minte si-n obicei ca le am pe toate la indemana, ca spatiul e mai mic.
Mi se face sete, ma duc in fata si beau apa. Ma intorc in gradina. Apoi ma gandesc ca o tigara ar fi buna. Ma duc in fata si-mi iau. Ma intorc. Apoi imi dau seama ca nu mi-am luat cazmaua. Ma duc la magazie, nu e chiar in fata, dar aproape. Dupa trei drumuri d-astea sunt terminata. Mai fa treaba daca poti.
Astfel, am o mare problema cu distanta si cu orientarea in spatiu, sa-i zic. La fel am avut in primavara cand am inceput cultivarea. Luasem vreo 20 de cepe intr-o plasa ( evident super scumpe, dintr-un magazin de bricolaj) sa le pun in vreo 100mp. Normal ca am pus un rand si un pic. Atunci m-am luminat si m-am dus in targ si am luat arpagic. Vreo 2 kg. Alta viata! Am dat jumatate din banii pe care i-am dat pe cele 20 de cepe din magazin. La fel am patit si cu rasadurile. Aveam impresia ca am facut foarte, foarte multe si nu or sa incapa in gradina. De unde? Am mai cumparat inca pe cate facusem eu.
Dar cred si sper ca e normal sa fie asa, atata timp sa traiesti intr-un spatiu mic si inveti sa te misti in functie de acel spatiu, iar acum dintr-o data in spatiu mult mai mare, sa nu pot vedea, sa nu imi pot da seama. Inca! Pentru ca in timp, sunt sigura ca o sa-mi " largesc orizonturile" si o sa vad adevaratele dimensiuni.
Si o sa trec peste toate astea, deja am depasit si alte probleme de genul.
Si nici nu e greu, pentru ca asa cum frumos spune Simona aici, si eu am schimbat confort urban pe libertate rurala, ceea ce ne face viata mult mai buna.
Copilul meu a descoperit si el ce inseamna spatiul mai mare si joaca afara, la aer curat. De curand s-a apucat, cu unul din noii lui prieteni, de constructia unei casute de lemn. E asa preocupat si asa de bucuros ca poate face asa ceva, ca a cam lasat computerul si netul. E bronzat, are o culoare frumoasa a pielii si se vede ca-i prieste aerul curat. Aici, spre deosebire de Bucuresti, il las sa umble in sat, pe strazi, in parc, pe campuri, pe unde vrea. O data, din greseala, a intrat in curtea unei familii. El credea ca e tot in parc, dragul de el. A zis ca nu si-a dat seama, pentru ca nu era nici un gard. Dar mi-a spus ca acea doamna nu i-a reprosat nimic, a ras si au vorbit un pic si apoi l-a condus la poarta.
Intr-o zi a venit super incantat acasa. Fusese la magazin si la intoarcere un vecin ( pe care, spre rusinea mea, nu il cunosc inca ) l-a luat in caruta. Atat de incantat a fost de plimbarea cu caruta, ca a vorbit 3 zile intr-una.
Alta data, tot prin sat fiind, mi-a spus ca l-a oprit un om in varsta, l-a intrebat cine e si de unde vine, iar dupa ce puiul meu s-a prezentat, mosnegutul l-a pupat pe ambii obraji si i-a spus ca-i pare bine ca a venit in sat.
Oamenii sunt altfel in sat. In Bucuresti cand stau la semafor sau in aglomeratia din trafic, ma uit la oamenii de pe strada. Toti sunt incruntati, incrancenati, parca toti asteapta un mic gest ca sa sara la cearta. Nu prea e in regula daca vezi pe careva razand sau zambind ( mai ales dimineata ), il cam crezi sarit de pe fix.
Aici la sat am vazut ca-s mai calmi, au timp sa se opreasca 2 minute din drumul lor, sa dea binete si sa intrebe de una sau alta. Evident si ei au problemele lor, dar nu-s asa ca in Bucuresti. Au alt comportament.
Si se saluta toata lumea cu toata lumea, chit ca se cunosc sau nu.
Si asta e alt lucru la care lucrez : sa nu care cumva sa trec de cineva si sa nu salut. Mai ales sa fie si baiatul cu mine, imediat mi-ar atrage atentia. Si vai de parintii care nu-si asculta copiii. Cei care au, stiu despre ce vorbesc :). Cei care n-au...o sa vedeti voi!
La fel a inceput si marele proiect " Mutarea la sat". Motive au fost multe si nenumarate, dar in principal a fost faptul ca nu mai suportam aglomeratia, zgomotul si zapaceala din oras, dar si faptul ca voiam o schimbare in felul nostru de a fi, o schimbare a modului de viata. De fapt, un alt mod de viata. Un aer mai curat, o mancare mai sanatoasa. Si de ce nu, un spatiu mai mare pentru noi, dar si pentru copil.
Am cautat o casa cu o curte mare, in care sa incapa un solar maricel. Si am gasit-o.
Aici va fi solarul ( poza-i din primavara) . Din fata pana-n spate. Mare, solid, cu sistem de irigare prin picurare si folii de mulcire.
Ne-a convenit locul asta mare, asezarea curtii si o foarte usoara inclinare a terenului. Locul perfect pentru solar, credem noi.
In curand vom incepe constructia lui. Un lucru greu, marimea solarului va fi in jurul a 600 mp. Mare? Mic? Nu stiu ce or crede altii. Pentru noi e mare.
Nu ne speriem de munca grea, mai ales ca suntem invatati, pentru orice lucrusor pe care l-am dorit, am muncit amandoi ca nebunii. Asta e, nu suntem singurii, ca noi sunt o multime ( marea majoritate a oamenilor acestei tari ) care muncesc din greu pentru ceea ce-si doresc.
Dar important e ca am inceput. Si vom termina, intr-un fel sau altul. Vom produce numai legume fara chimicale, ingrasaminte, stropiri si mai stiu eu ce altceva.
Aici in sat, din cate am vazut si vorbit, oamenii au priceput si au inceput sa inceteze cu stropirile, azotul si altele. S-a stropit totusi contra manei, pentru ca vremea e asa cum e, plantele sufera, pamantul e crapat tare, de poti baga o palma in el. Nu am vazut asa crapaturi in pamant pana acum, or mai fi fost poate, dar nu am avut ocazia. Dar eu consider ca e un lucru bun ca nu-si mai baga singuri chimicale in propria mancare.
Cand am venit in sat ma asteptam, fiind asa departe de Bucuresti, sa nu gasesc picior de bucurestean. Sunt peste 20 de familii mutate din Bucuresti, marea majoritate tineri ca noi, care si ei fac naveta la oras. Au case frumoase si gradini ingrijite si le e bine. Mi-a placut ca marea majoritate a lor au pastrat casutele pe care le-au luat, le-au renovat, imbunatatit si locuiesc in ele.
Ma mai asteptam sa vad in sat carute si cai. Gresit! Toti au tractoare, mai mari, mai mici, cate unul sau doua. A! Si scutere! Nu prea mai sunt biciclete. Si mai au motocoase, motosape, motocultoare. Si imi plac lucrurile astea. Imi place sa vad oamenii cum evolueaza, cum isi fac munca si viata mai usoare.
Ceea ce ma termina aici sunt distantele (la Bucuresti toate erau aproape; toc-poc gata treaba, piata etc.) Distanta pana la magazin, distanta din spatele curtii pana-n fata curtii, distanta din casa pana la cotete. Magazine sunt suficiente, dar sunt in coltul strazii. Pana la coltul strazii am vreo 5-600 m :) . 500 dus + 500 intors...ie-te ce mod adevarat de mentinere a siluetei. Daca uit ca trebuia sa mai iau ceva...mai fa o data drumul, fata draga si desteapta!
Nici pana acum nu m-am invatat ca atunci cand am treaba in gradina din spate, sa-mi iau cu mine apa, tigari si toate sculele necesare. Am inca in minte si-n obicei ca le am pe toate la indemana, ca spatiul e mai mic.
Mi se face sete, ma duc in fata si beau apa. Ma intorc in gradina. Apoi ma gandesc ca o tigara ar fi buna. Ma duc in fata si-mi iau. Ma intorc. Apoi imi dau seama ca nu mi-am luat cazmaua. Ma duc la magazie, nu e chiar in fata, dar aproape. Dupa trei drumuri d-astea sunt terminata. Mai fa treaba daca poti.
Astfel, am o mare problema cu distanta si cu orientarea in spatiu, sa-i zic. La fel am avut in primavara cand am inceput cultivarea. Luasem vreo 20 de cepe intr-o plasa ( evident super scumpe, dintr-un magazin de bricolaj) sa le pun in vreo 100mp. Normal ca am pus un rand si un pic. Atunci m-am luminat si m-am dus in targ si am luat arpagic. Vreo 2 kg. Alta viata! Am dat jumatate din banii pe care i-am dat pe cele 20 de cepe din magazin. La fel am patit si cu rasadurile. Aveam impresia ca am facut foarte, foarte multe si nu or sa incapa in gradina. De unde? Am mai cumparat inca pe cate facusem eu.
Dar cred si sper ca e normal sa fie asa, atata timp sa traiesti intr-un spatiu mic si inveti sa te misti in functie de acel spatiu, iar acum dintr-o data in spatiu mult mai mare, sa nu pot vedea, sa nu imi pot da seama. Inca! Pentru ca in timp, sunt sigura ca o sa-mi " largesc orizonturile" si o sa vad adevaratele dimensiuni.
Si o sa trec peste toate astea, deja am depasit si alte probleme de genul.
Si nici nu e greu, pentru ca asa cum frumos spune Simona aici, si eu am schimbat confort urban pe libertate rurala, ceea ce ne face viata mult mai buna.
Copilul meu a descoperit si el ce inseamna spatiul mai mare si joaca afara, la aer curat. De curand s-a apucat, cu unul din noii lui prieteni, de constructia unei casute de lemn. E asa preocupat si asa de bucuros ca poate face asa ceva, ca a cam lasat computerul si netul. E bronzat, are o culoare frumoasa a pielii si se vede ca-i prieste aerul curat. Aici, spre deosebire de Bucuresti, il las sa umble in sat, pe strazi, in parc, pe campuri, pe unde vrea. O data, din greseala, a intrat in curtea unei familii. El credea ca e tot in parc, dragul de el. A zis ca nu si-a dat seama, pentru ca nu era nici un gard. Dar mi-a spus ca acea doamna nu i-a reprosat nimic, a ras si au vorbit un pic si apoi l-a condus la poarta.
Intr-o zi a venit super incantat acasa. Fusese la magazin si la intoarcere un vecin ( pe care, spre rusinea mea, nu il cunosc inca ) l-a luat in caruta. Atat de incantat a fost de plimbarea cu caruta, ca a vorbit 3 zile intr-una.
Alta data, tot prin sat fiind, mi-a spus ca l-a oprit un om in varsta, l-a intrebat cine e si de unde vine, iar dupa ce puiul meu s-a prezentat, mosnegutul l-a pupat pe ambii obraji si i-a spus ca-i pare bine ca a venit in sat.
Oamenii sunt altfel in sat. In Bucuresti cand stau la semafor sau in aglomeratia din trafic, ma uit la oamenii de pe strada. Toti sunt incruntati, incrancenati, parca toti asteapta un mic gest ca sa sara la cearta. Nu prea e in regula daca vezi pe careva razand sau zambind ( mai ales dimineata ), il cam crezi sarit de pe fix.
Aici la sat am vazut ca-s mai calmi, au timp sa se opreasca 2 minute din drumul lor, sa dea binete si sa intrebe de una sau alta. Evident si ei au problemele lor, dar nu-s asa ca in Bucuresti. Au alt comportament.
Si se saluta toata lumea cu toata lumea, chit ca se cunosc sau nu.
Si asta e alt lucru la care lucrez : sa nu care cumva sa trec de cineva si sa nu salut. Mai ales sa fie si baiatul cu mine, imediat mi-ar atrage atentia. Si vai de parintii care nu-si asculta copiii. Cei care au, stiu despre ce vorbesc :). Cei care n-au...o sa vedeti voi!
miercuri, 1 august 2012
Familia ni se mareste
Avem closca! O vecine ne-a ales ceva oua pentru clocit. Nu orice fel de oua se pun, ci numai "alea cu rod". Mi-a explicat si mie, dar n-am inteles nimic, tot oua obisnuite mi se pareau. Nu cred ca o sa pricep faza asta cu "ouale roditoare".
Si am pus closca pe oua. Timp de trei saptamani eu nu stiu cum a supravietuit, ca n-a mancat, n-a baut, imi era teama ca o sa moara.
Am ascultat ouale inainte ca puii sa sparga coaja si se auzea piuit si miscari inauntru. Mi s-a parut ceva fantastic ca in ouale alea sa apara viata.
Iata ce a iesit, dupa timpul de clocire. Au fost 15, au ramas numai 13 din pacate, dar sper sa ramana 13.
Niste minunatii mici, fragile, frumoase si piuitoare.
Ieri au fost scosi prima data la joaca afara, la soare si iarba. Si le-a placut.
Si am pus closca pe oua. Timp de trei saptamani eu nu stiu cum a supravietuit, ca n-a mancat, n-a baut, imi era teama ca o sa moara.
Am ascultat ouale inainte ca puii sa sparga coaja si se auzea piuit si miscari inauntru. Mi s-a parut ceva fantastic ca in ouale alea sa apara viata.
Iata ce a iesit, dupa timpul de clocire. Au fost 15, au ramas numai 13 din pacate, dar sper sa ramana 13.
Niste minunatii mici, fragile, frumoase si piuitoare.
Ieri au fost scosi prima data la joaca afara, la soare si iarba. Si le-a placut.
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)