No subject

Peste sat se lasa din ce in ce mai des ceata. Vine dinspre munti. Se vede cu ochiul liber pacla alba, laptoasa si umeda cum avanseaza si cum invaluie casele, curtile si pomii, care in nebunia lor au inceput sa inmugureasca pacaliti de iarna asta ciudata. Cateodata e atat de deasa incat nici nu se mai vede gardul sau poarta.
Dimineata cand plec, ulitele forfotesc. Copiluti infofoliti se duc la gradinita sau la scoala, adolescenti se indreapta catre liceu, imi umplu masina cu cativa dintre ei zilnic, ii iau si ii las in fata liceului din satul vecin. Mi-e drag de ei, mi-e tare drag. Imi place sa-i ascult, multi dintre ei s-au obisnuit cu mine si au inceput sa-mi puna intrebari : ce mai fac, cum sunt azi, iar unii dintre ei au inceput sa-mi spuna cam ce planuri de viitor au. De la ei aflu ca se pare ca vom fi afiliati judetului Arges in curand, pentru ca suntem exact pe granita dintre Arges si Dambovita. De fapt, mai auzisem eu ceva asemanator in urma cu ceva timp, dar n-am acordat atentie. Mi se pare o tampenie, dar nu ma mai mira nimic. Sperantele lor sunt ca poate o sa ne fie mai bine asa. Le-o retez scurt spunandu-le sa nu mai astepte nimic de la stat sau de la altii, ci sa-si puna mintea la contributie, ca pe viitor sa fie pe picioarele lor, nu la mana statului sau a unui patron. Prin retrovizoare le vad privirile intrebatoare si-mi dau seama ca nu m-au inteles. Inca.
Babute si mosneguti merg cu viteza lor, ei stiu unde, cu noaptea in cap.
Cei in putere si care mai au cate un loc de munca sunt plecati de mult, pe ei nu ii intalnesc. Ii aud dimineata trecand prin fata portii, atunci cand eu ies in curte cu cafeaua si tigara. Ii aud, dar nu-i vad pentru ca e inca intuneric la ora aia. Spun glume si rad, unii dintre ei, facandu-ma si pe mine sa zambesc la sase dimineata.
Padurea dimineata e invelita in ceata, ca o plapuma. Coroanele copacilor se ghicesc. Iar verdele graului imi face cu ochiul in fiecare dimineata, parca bucuros ca a scapat de zapada de pe el si se poate arata de acum.
Seara in sat e liniste, miroase a fum de la cosuri si nu e nici tipenie de om. Drumul pana in sat e liber, din cand in cand ma mai intersectez cu cate o masina.
De ceva timp, seara in special, vad vulpi (eu le cainam, credeam ca din cauza foamei au lasat padurea, dar Simona a spus ca e perioada de rut ) traversand in viteza soseaua. Sunt foarte frumoase.
Si mai sunt niste pasari mari care zboara jos, aproape de nivelul masinii. Nu stiu ce pasari sunt, dar ma cam sperie noaptea cand le vad prin parbriz.
Cand intru in sat incetinesc viteza, bag a doua si las geamul jos de tot. Incet, incet. Imi place sa merg asa si las masina in voia ei sa urmeze linia soselei. Deal si vale, deal si vale, apoi o curba si inca una. Curtile sunt intunecoase, se vede cate un bec chior pe ici pe colo, miroase a fum, iar cainii latra.
Si e liniste, nici tipenie de om. Simt cum incep sa ma simt mai bine, o buna parte din oboseala imi dispare. De la aerul curat, de la linistea pe care o aud.
Intru pe strada mea neasfaltata si cu gropi, cu aceeasi viteza mica, adulmecand tot. Ajung in fata curtii, pun avariile, ma dau jos din masina si intru in curte. O turma de caini si pisici ma asteapta si incep sa comenteze cand ma vad. Care de bucurie, care de foame. Deschid portile mari, ma reintorc in masina si o bag in curte.
Pana la usa trebuie sa merg cu bagare de seama sa nu calc vreo matoanca sau vreun caine, pentru ca se baga in picioarele mele numai-numai sa-i mangai un pic. Cateodata se pun toti in fata mea si atunci trebuie sa ma opresc, sa-i mangai si sa le vorbesc.
Si in sfarsit ajung in fata usii si intru in casa. Doua perechi de ochi, absolut identice, se uita la mine cu bucurie.
Uf, am ajuns acasa!